În jurul relației de dragoste dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle s-a creat de-a lungul timpului un fel de aură sacră, cei doi devenind pentru conștiința colectivă a poporului român cuplul mitic, exemplul cel mai elocvent de iubire pură. De bună seamă, la crearea acestui mit modern, la fel ca în cazul altor mituri moderne, a contribuit inclusiv o serie de mistificări ultra sentimentaliste, venită din partea unor oameni foarte sensibili.
Cum a decurs însă relația celor doi se vede cel mai bine din corespondența lor intimă, care, spre bucuria multor spirite veșnic îndrăgostite, s-a păstrat într-un procent generos. Din aceste scrisori se vede însă foarte bine că între cei doi nu au curs mereu râuri de lapte și miere, ci au cunoscut și ei suferința, deznădejdea, răceala și inclusiv gelozia; foarte edificatoare în acest sens fiind scrisoare adnotată cu numărul 39, în care Eminescu îl înjură copios pe „pezevenchiul cel de grec”, nimeni altul decât I.L. Caragiale, pe care îl suspecta că ar fi atentat la onoarea iubitei sale. Izbucnirea aceasta de furie contrastează însă foarte puternic cu noianul de alinturi pe care poetul i le adresează Veronicăi: „Măi îngerașule”, „Dragă Momoțelule”, „Momoți dragă” și „Dulcea mea copilă” fiind doar câteva dintre numeroasele forme de alint cu care acesta își dezmierda iubita aflată departe. De altfel, corespondența celor doi se dovedește a fi și o veritabilă filă de istorie politică și socială a vremii, întrucât Eminescu catadicsește să-și țină iubita la curent cu tot ce se întâmplă în viața politică, socială și culturală a Capitalei.
Din toate aceste considerente, la care se adaugă inclusiv prezența în paginile cărții a reproducerilor în facsimil a scrisorilor celor doi, putem decreta această lucrare ca fiind un veritabil document de epocă ce nu ar trebui să lipsească din biblioteca niciunui iubitor de cultură și adevăr.
