Werth ascultă supraviețuitorii lagărului și îi lasă să povestească, iar poveștile pe care le spun par rupte dintr-o altă lume, o altă dimensiune, absurdul realității în care aceștia trăiesc în secolul XXI năucind cititorul. Supraviețuitorii nu au părăsit, de fapt, niciodată universul lagărului în care au fost aruncați de către comuniști, univers pe care guvernul actual încearcă din răsputeri să-l ignore sau să-l facă uitat. Crimele, momentele de dezumanizare, lipsa perspectivei și a viitorului le sunt tatuate în oase, în suflet, în minte, oamenii din Kolîma fiind biete epave uitate în paragină de istorie, ca și clădirile cedate mâniei naturii de către indiferența unui stat care, rămâne impresia, nu a știut și nu a vrut niciodată să-și respecte morții.