Nu obișnuiesc să recitesc cărți. În primul rând pentru că sunt întotdeauna altele la rând. Cu toate acestea, în cazul acestei cărți am făcut o excepție. La fix un an de la primă lectură, am pus piciorul în prag și am mai citit-o odată. Paradoxal, am simțit-o la fel de proaspăta ca la prima lectură. Ce are așa deosebit această poveste? Probabil faptul că începe cu un sfârșit, cu un divorț. Și culmea, chiar dacă eroul suferă pe bune și se lamentează teribil, că dragostea nu durează decât trei ani, totuși cititorul (și am mai auzit opinii, nu vorbesc doar în numele meu),  râde în hohote. Se creează cumva, așa, o atmosferă de comedie romantică, dar mai mult comedie, dragostea nefiind decât un pretext, o găselniță prin care să se vâneze cititori amatori de siropoșenii.
Dacă ar fi să împrumut acestei cărți un titlu nou, dintre cele mai vechi, dintre cele intrate în legendă, cu siguranță ar trebui să îi plătesc lui Shakespeare drepturile de autor, pentru că numele ar fi: Zadarnicele chinuri ale dragostei. Scriind aceste rânduri mi-a venit ideea să provoc viitorii cititori ai acestei cărți la un exercițiu de sinceritate: câți dintre voi, citind, nu vă regăsiți, fie numai și într-o singură situație istorisită aici?...