Povestirea aceasta este una dintre acelea ce nu se pot repovesti pentru că prin acest demers s-ar pierde mare parte din sensul ei. Este mai degrabă genul de lectură în urma căreia rămâi cu o întrebare pregnantă, întrebare ce adeseori este condamnată la a rămâne retorică. De fapt, aici ar fi două întrebări: 1) Este posibil ca o pasiune ce se naște aparent din nimic să conducă o persoană spre gesturi, fapte și hotărâri contrare rațiunii în general și sistemului său de valori în special? 2) Poate fi judecată o astfel de persoană, condamnată și pusă la stâlpul infamiei? Și dacă da, după ce criterii?
Așadar, o nuvelă de consistența unui roman ce invită la reflecție și de ce nu la introspecție. Și ca un unic pont cu vedere la subiectul literar al cărții, pot spune doar că Zweig aduce aici ceva din atmosfera creată de Dostoievski în Jucătorul.