Titlul celei mai recente cărți a lui Horia-Roman Patapievici ar putea fi socotit o farsă de către cei care se așteaptă să descopere dincolo de coperta cărții două eseuri teologice despre Paradis, înțeles fie ca Grădina Edenului cea pierdută prin Adam și Eva, fie ca Împărăția Cerurilor făgăduită prin Hristos. Spre deosebire de Andrei Pleșu care îmbracă ocazional haina teologului și chiar îi vine bine, Patapievici rămâne credincios vocației sale de eseist. Astfel că, deși pornește de la accepțiunile teologice despre Paradis, își construiește grosul discursului pe realizările artistice care descriu percepția oamenilor asupra Paradisului pierdut, firul roșu ce străbate eseurile sale fiind acela că, deși au pierdut Paradisul, oamenii, în general, au păstrat o nostalgie după acesta, pe care, cei mai înzestrați, au transpus-o în opere de artă.
Astfel, Horia-Roman Patapievici ne propune o călătorie prin Paradisul închipuit de artiști, la braț cu nostalgia Paradisului real, pierdut. Vom face, așadar, o incursiune prin arta și gândirea unor minți luminate, ca Dante Alighieri, Ezra Pound, Rembrandt, Heidegger, Hegel sau Nietzsche, descoperind valențe variabile ale concepției despre perpetuarea prin intermediul artei a nostalgiei Paradisului. Este foarte interesat de urmărit destinul istoric al acestei concepții și mutațiile pe care le-a suferit de-a lungul timpului, cu focalizare pe concepțiile emise și susținute de către Dante Alighieri și Ezra Pound, concepții în egală măsură complementare și antagonice.
