Veneția anului 1750. Antonio, un tânăr ucenic gravor, primește într-o dimineață, la atelier, vizita unui cuplu de muzicieni: Amerigo și Camilla. El, orb, purtând pe chip semnele unei nenorociri, ea răpitor de frumoasă. Între Antonio și Camilla are loc un schimb de priviri pe care Amerigo, deși nevăzător, îl vede, cu sufletul sau cu intuiția. Iar dacă în primă fază pare că nu are de gând să cedeze, ulterior le va facilita celor doi îndrăgostiți o întâlnire nesperată, apoi se va retrage din poveste, din scenă și chiar din viață. O scurtă poveste de dragoste, în egală măsură emoționantă și tristă. O poveste ce se desfășoară, când pe fundalul, când în clar-obscurul unei Veneții învăluită în mister. 

Ceea ce mi se pare însă că dă greutate acestei cărți nu este atât povestea în sine, ce ar putea fi rapid clasată ca o altă melodramă romantică, cât faptul că Mathias Enard realizează în paginile acesteia un ghid turistic și mai ales spiritual al Veneției secolului al XVIII-lea, acea capitală a muzicii și a picturii, a măștilor și a minciunii, a pumnalelor și a capelor, a orfelinatelor și a mănăstirilor supuse ispitelor lumești, a palatelor și a dogilor, a carnavalelor și a îmbuibării, a luminii și a întunericului, acea Veneție a lui Antonio Vivaldi și a lui Carlo Goldoni. 

De asemenea, cartea se remarcă și prin poezia ce străbate de la un capăt la celălalt întreaga narațiune, ceea ce face ca Dorință să poată fi citită și ca un lung poem epic în proză. Iar pentru aceasta trebuie să îi mulțumim și traducătorului, Cristian Fulaș, care a reușit să redea prin traducere, atmosfera poetică a cărții.