Iată că, printre numeroasele reeditari pe care cei de la RAO reușesc să le scoată pe piață sub forma colecției Clasic, apare și Doamna Dalloway, romanul popularizat odată cu ecranizarea cărții “The Hours” a lui Michael Cunningham (și ecranizarea ulterioară).

Din punct de vedere al structurii, tematicii și a stilului folosit, capodopera lui Woolf se încadrează în tipologia romanului modernist, scriitoarea rămânând datoare metodologiei folosite de James Joyce odată cu magnum-opus-ul său, “Ulise”. Și aici mă refer la flashbackurile folosite, fluxul conștiinței, schimbările bruște ale mijloacelor de narațiune, accentul pus pe latura psihologică a personajelor. Cu toate astea, “Doamna Dalloway” nu se ridică (sau coboară) la nivelul de inacesibilitate pe care “Ulise” l-a atins; poate și datorită lungimii sale; povestea unei femei ajunse spre anii 40, ce-și petrece ziua pe străzile unei Londre interbelice, atent analizând personajele ce-i ies în cale în timp ce contemplează micile decizii făcute în trecut, reușește să te prindă subit. Personajul principal este o femeie ce iubește viața, dar în primul rând iubește fericirea oamenilor. Până și actul cheie al unei sinucideri îl privește cu admirație, considerându-l un efort de a conserva o stare de fericire, altminteri efemeră.

Subiecte tabu ale vremii (romanul a fost publicat în anul 1925) sunt prezente mai mult sau mai puțin subtil. Printre ele se numără problema stresului post-traumatic ca urmare a Primului Război Mondial, problema unei clase aristocratice ce-și pierde din autoritate, precum și referințe subtile către mișcarea feministă timpurie sau relații de homosexualitate.

Una peste alta, cartea reprezintă o bună introducere în opera marei scriitoare engleze și o recomand celor pasionați de o lectură introspectivă.