La scurt timp după debutul său cu volumul de proză scurtă „Tot spațiul dintre gândurile mele”, un debut foarte bine primit de critică, dar și de cititori, Bogdan Răileanu revine cu un roman - „Dinții ascuțiți ai binelui”, apărut în colecția „Scriitori români contemporani” a editurii Humanitas. Este un roman în primul rând inedit, atât prin prisma subiectului abordat, cât și prin aceea a manierei de construcție. Autorul jonglează cu două fronturi de luptă, aparent diametral opuse, care la un moment dat se întâlnesc: viața lui Maldini, interlop de București, și viața călugărilor de la Mănăstirea Scărarului, de pe dealul Nebunul Mare.
Nu voi dezvălui traiectoria pe care o iau cele două fronturi și nici cum se vor întâlni ele. Voi spune doar că, în opinia mea, miza acestui roman este aceea de a ne arăta că, cel puțin în planul vieții pământești, nu există nici răul absolut, ce condamnă omul la damnare fără urmă de scăpare, că oricât ar fi omul de predispus la rele, tot păstrează în el setea după Dumnezeu, dar nici binele absolut, imposibil de pervertit, și că ambele sunt destinate să coabiteze, cu toate riscurile incluse. De asemenea, putem înțelege că nu este destul să îți propui să trăiești o viață în slujba Domnului, dacă nu îți și supui voința proprie, voii Acestuia.
Ceea ce face, însă, ca acest roman să fie unul cât se poate de solid, meritând să stea alături de marile romane ale autorilor consacrați, este modul în care autorul reușește să reconstituie atât atmosfera de mănăstire, cât și pe aceea creată în jurul interlopilor bucureșteni, intrând cu succes atât în pielea unui călugăr cât și în cea a unui răufăcător. Scriitura lui debordează de naturalețe, indiferent de situația pe care și-o propune să o descrie în romanul său.
