De ce am mai citi astăzi cugetările despre moarte ale unuia dintre sfinții Bisericii Creștine ale primelor veacuri? Astăzi, când moartea este analizată mai degrabă din punctul de vedere al fizicii cuantice și al științei în general, după ce mai înainte cu câteva veacuri problematica morții fusese rapid expediată în brațele „filosofiei neantului”, și mai ales când teologia a ajuns la statutul de cenușăreasă a științelor.
Răspunsul este simplu: pentru că s-ar putea să fiți surprinși să descoperiți că mărturiile de astăzi ale celor care au trăit experiența morții clinice, mărturii atât de vânate astăzi și atât de atent analizate, seamănă izbitor cu mărturiile clericilor și chiar ale laicilor care au trăit experiențe similare în secolul al VI-lea al erei noastre. Singura diferență majoră rămâne cea a limbajului folosit. Cei din vechime foloseau cuvintele Scripturii pentru că pe acelea le știau. Cei de astăzi folosesc expresii din cartea de fizică, cum ar fi fascicul de lumină sau vid cuantic, pentru că pe acestea le au mai la îndemână. Dar esențialul, veți vedea, este același și poate fi rezumat în credința în nemurirea sufletului și în aceea că după moarte acesta trece într-o nouă formă de existență, despre care nu ar strica să ne punem mai multe întrebări.
