În întreaga tradiție filosofică occidentală, phonè a ocupat dintotdeauna o poziție privilegiată. Vocea, sunetul au fost privite ca menținând o legătură nemijlocită cu logosul, executând o redare i-mediată a acestuia. Derrida urmărește această privilegiere derivată, de fapt, dintr-un şir de constructe binare pe care se bazează de mult instituita metafizică logocentrică, cu toate modulațiile sale, de la Aristotel la Saussure, demonstrând cum chiar științele care se vor izbăvite de sub dominația gândirii metafizice cad într-o perpetuă reiterare a dualismului acesteia.

La capătul discursului adeseori întortocheat, cu sprinturi dificil de urmărit, te așteaptă însă uluiala limpezimii concluziilor și plăcerea exercițiului intelectual. Poate nu la fel de cunoscută ca „Scriitură și diferență” sau „Vocea și fenomenul”, lucrarea aceasta continuă – sau începe – efortul deconstuctivist al lui Derrida, prin care acesta reevaluează poziția de pe care pleacă diferitele sisteme de gândire, și, iată, diferitele științe, în construirea edificiului propriu.