Am avut tot timpul un sentiment de alergie față de hoteluri și mai ales față de camerele de hotel. Natura lor impersonală, tablouri urcate pe pereți cine-știe-când și de ce de vreun designer de interioare, televizoarele alea mici și ridicole pentru care ar trebui să cari cu tine un binoclu, îndoiala că totul e pe cât de curat pare. În fine. Încăperi ale tuturor și ale nimănui în același timp. Vă dați seama că, deseori, vacanțele mele au de suferit din pricina asta dar, după vreo noapte, două, sentimentul se estompează încet în fața iluziei de familiaritate. La plecare, când hainele ajung înapoi în geantă și camera îmi pierde amprenta, alergia revine. Și tot așa.

Jasper Gwyn, personajul principal din „Mr Gwyn", cartea ce o precede pe aceasta, e exact opusul. Declara la un moment dat că i-ar fi plăcut să fi fost un hol de hotel. Nu o cameristă ce trage cu urechea, nu o muscă pe-un perete ci chiar holul în sine, pentru a fi sigur că poate cuprinde toate poveștile ce se nasc înăuntrul său. De la observația asta, și de la faptul că în „Mr Gwyn" găsim o carte fictivă numită „De trei ori în zori" pleacă astea trei povești pe care Baricco le-a scris imediat ce a terminat cu Jasper Gwyn și portretele sale.

Scurte și trase în dialog, poveștile par mai degrabă scenarii în care Baricco ne prezintă trei cupluri și câteodată un portar. Bărbați și femei, personajele împrumută trăsături unele de la altele de la o poveste la alta, de parcă ar fi aceiași oameni în puncte diferite. Cu toții așteaptă răsăritul și cu el, plecarea, de parcă hotelul și noaptea îi țin captivi în purgatoriul propriilor gânduri, într-un interval de timp suspendat a cărui vrajă doar soarele o poate rupe. Aici am găsit teme de care Baricco pare să se fi atașat, cum ar fi ideea că iubirea nu e neapărat neîmplinită dacă se manifestă în absența celuilalt dar și o doză de existențialism mai degrabă instinctual ce duce la melancolie.