În ceea ce privește opera lui N. Steinhard, s-a afirmat în unanimitate că „Jurnalul fericirii” reprezintă apogeul creației sale. Cu toate acestea, nu trebuie trecut cu vederea faptul că această operă este totuși redactată sub forma unor înşiruiri aparent aleatorii de gânduri, idei, obsesii, amintiri ce nu fac altceva decât să puncteze aceste teme, să arunce am putea spune o sămânţă în mintea şi sufletul cititorului pe care îl provoacă parcă să mediteze și singur la ele. Aceste teme vor fi ulterior dezvoltate, dezbătute şi cristalizate în colecţia de predici-eseuri „Dăruind vei dobândi”, care vede pentru prima oară lumina tiparului la Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului, Baia Mare, 1992.
Prima „obsesie” a lui N. Steinhardt, care de altfel revine insistent în multe din predicile sale, este problema credinţei, aşa cum o vede el pornind de la textul evanghelic: (Marcu 9. 24). Pentru N. Steinhardt această replică apare ca „un teribil paradox înzestrat cu toate speranţele insolubilităţii”. Dualismul credinţă-necredinţă îi apare răscolitor. Pentru că la o analiză strict literară replica este sortită eşecului. Nu poţi să îţi afirmi cu tărie credinţa, cerând totodată ajutorul pentru necredinţa care te robeşte. A doua problemă care atinge statutul de idee-forţă pentru N. Steinhardt o reprezintă problematica libertăţii umane, pe care acesta alege să o dezbată pornind de la o sentinţă a lui Kierkegaard: „Opusul păcatului nu este virtutea, opusul păcatului este libertatea”.
Atât tema credinței cât și a libertății sunt dezbătute pe larg în această colecție de predici-eseuri fiind până la urmă lămurite în sistemul de gândire al monahului de la Rohia, cel care postulează paradoxul ca unică modalitate de intuire a gândirii dumnezeiști.
