Ce am reținut din cartea lui James Baldwin este discursul poetic, absolut fermecător, despre cum felul în care muncești este și felul în care iubești. Realitatea e compusă din sunetele străzilor pe care le locuim. Frământările noastre se încadrează în tempo-ul lor. Viața, așa cum e ea, vibrează în așteptările din sufragerii, în sunetul tacâmurilor din bucătării și în nesfârșita melodie din capul nostru, Gândul, spaima și liniștea. Trepte ale realului într-o Americă în care problema rasismului și condițiile din închisori se amestecă în destinele unor oameni simpli și le tulbură șirul gândului curat, le alterează raportarea naturală la evenimente precum nașterea unnui copil sau liniștea unei cine de vineri seara în familie.
Ceea ce reușește James Baldwin este descrierea plină de acuratețe a micilor (și marilor) gesturi de îndrăgostiți, dar, mai important, reușește decodificarea unui limbaj propriu suferinței, bucuriei, iubirii. Strada Beale vorbește astfel în 176 de pagini de citit pe nerăsuflate.
