Lucian Boia continuă publicarea memoriilor sale cu un nou capitol, de data asta ceva mai important în privința formării sale profesionale, cuprinzând anii facultății, angajării la universitate, conferințe și munca de cercetare până în preajma revoluției. Cronologic, e una dintre cele mai importante perioade ale vieții sale, însă memoriile sunt gândite mai degrabă ca un răspuns oferit criticilor primite de-a lungul timpului. Un răspuns celor care i-au reproșat explozia de cărți publicate la editura Humanitas într-o perioadă scurtă de timp, reproșurile privind vizitele „afară”, cu voia Securității, inclusiv insinuările privind o posibilă colaborare cu organul politic represiv. Boia reia momentele importante din viața sa, anii de facultate, examenele, prinderea unui post la Universitate, apoi colaborările cu reviste și istorici importanți din Europa. Vizite de lucru, obținute cu greu în urma intervențiilor unor profesori universitari, cărți sau articole publicate în anii comunismului, nu foarte multe, din vina cenzurii și a planificării ciudate în care erau programate noile apariții editoriale. Însă multă muncă de cercetare, destul de puțină rezistență anti-comunistă, de altfel istoricul nici nu se laudă cu așa ceva. Iar la final, aruncat ca un capitol-bombă, mărturisirea unor contacte fugitive cu Securitatea. Ce-i drept, cam târziu pomenite. Și nu mă refer la cuprinsul cărții, cât la nenumăratele ocazii posibile de a „pomeni” acest lucru. Conform mărturisirilor, dialogurile cu Securitatea nu erau importante și priveau vizitele de lucru din exterior, iar notele date nu au făcut rău nimănui. Tot ce e posibil, nu zicem nu.

Senzația rămasă la final e cea a unui destin muncitor, a unui premiant în toate de-a lungul vieții, dar care de cele mai multe ori a preferat să rămână retras, să evite conflictele, să-și vadă de viața și de munca sa, de multe ori orb la „nebuniile” comunismului. E și acesta, în fond, un mod de a supraviețui. Destul de des întâlnit în rândul intelectualilor români.