De bună seamă că marele taciturn care a fost Dostoievski, cel puțin privit prin prisma marilor sale romane, a mai lăsat să-i scape chiar și în cele mai grele romane, câte un mic zâmbet. Dar parcă în nicio altă scriere nu găsim un Dostoievski mai vesel, mai ironic și mai declanșator de hohote de râs, ca în această nuvelă aș spune chiar anti-dostoievskiană, în care se simt din plin interferențe gogoliene, inserate însă, printr-o surprinzătoare precizie, în marea operă a marelui rus.

Totuși, ceea ce face ca această nuvelă să fie pe deplin dostoieskiană e în primul rând faptul că personajul principal este un mărunt funcționar rus, fără mari merite la birou, dar nutrind visuri de mărire, atât pe plan profesional cât și personal. Este vorba despre Ivan Matveici, care, mergând împreună cu soția sa Elena Ivanovna și un bun prieten, naratorul acestei povești, la menajeria unui neamț venit în oraș să expună un crocodil viu spre marea mirare a rușilor, va fi înghițit cu totul de imensa fiară adusă din Nil. Deși inițial toată lumea se panichează, pe bună dreptate de altfel, se dovedește în curând că tragedia nu era nici pe departe atât de tragică, întrucât Ivan nu a fost mâncat de crocodil, acesta neavând, se pare, organe de niciun fel, ci pur și simplu s-a mutat pentru o perioadă în burta de cauciuc a bestiei, simțindu-se de altfel foarte bine acolo. Atât de bine încât începe să debiteze o serie de „cugetări”, care mai de care mai halucinante, menite, în viziunea sa, să îmbunătățească simțitor viața întregului popor rus.

Povestea se va încheia fără un deznodământ precis, tocmai pentru accentul nu cade aici pe povestea în sine, aceasta nefiind decât un pretext subtil de a critica tendința oamenilor mediocri de a dezvolta utopii, devenind astfel un semnal de alarmă la adresa tuturor utopiilor care invariabil se dovedesc a fi distrugătoare în orice împrejurare.