Holocaustul. O tragedie. Un genocid. O sursă inepuizabilă pentru literatură. Inepuizabilă până la saturație. Ce s-ar mai putea spune sau scrie despre acest subiect, care să nu fi fost spus sau scris? Personal, eram convins că pentru mine tema este epuizată. Și totuși, iată că Schmitt reușește să îmi mai fure o rază de interes asupra acestei teme. Cum? În primul rând, printr-un titlu ce m-a trimis mai degrabă la tema biblică a potopului, apoi printr-un început de roman zguduitor, înfățișând o defilare a copiilor, evrei sau neevrei, prin fața părinților întorși din război sau din lagăre, pentru a-i recunoaște și lua acasă sau pentru a fi înfiați de cuplurile dornice de a avea copii. Da, suferința copiilor nu mă poate lăsa indiferent. Pe cine-ar lăsa, în fond? 

Și totuși, romanul lui Schmitt nu este nici pe departe unul siropos, construit strict în jurul acestei teme sensibile, susceptibil de a fi un șantaj emoțional la adresa cititorului. În povestea sa, suferința copiilor este mai întâi pretext iar mai apoi cheie pentru descifrarea altor teme, cum ar fi toleranța religioasă, căutarea lui Dumnezeu dincolo de religii, diversitatea sentimentelor copiilor față de părinți, dozarea compromisurilor, curajul de a fi tu însuși în fața celor ce vor să-ți ucidă valorile și sufletul. 

Revenind la titlul romanului, veți descoperi citind cartea că nu este ales întâmplător, ci el simbolizează de fapt ideea de a salva ceea ce se mai poate salva, cu toate sacrificiile necesare. Și este totodată o invitație către fiecare dintre noi să fim, la nevoie, un Noe al generației noastre și să predăm mai departe vocația noetică urmașilor noștri.