Dacă „Amintirile din copilărie” ale lui Ion Creangă sunt traversate de la un capăt la celălat de o nostalgie încărcată de umor, descriind o copilărie nu lipsită de grijă dar cel puțin ferită de mari drame umane, „Copilăria” lui Maxim Gorki se situează la polul diametral opus. Dincolo de faptul că începe sub zodia tragismului, descriind moartea tatălui său și se încheie, ciclic, sub aceeași stea, prin descrierea morții mamei sale, întregul roman este străbătut de un fel de luciditate precoce, copilul Alioșa (sau Alexei), crescut de bunici, văzând și înțelegând toate dramele prin care trece familia sa destul de numeroasă, dar din cale-afară de dezbinată. 

Ceea ce uimește la acest bildungsroman al lui Gorki este maniera narativă, el povestind pe un ton cumva neutru, atât amintirile negative, bătăile primite de el sau de alții, certurile monstruoase sau marile tragedii, cât și pe cele pozitive, cum ar fi serile petrecute în compania bunicii, singura ființă care i-a înseninat, atât cât s-a putut, copilăria, prin depănarea poveștilor și prin rugăciunile de fiecare seară. Această atmosferă liniară este dată cu siguranță de luciditatea prin care te împaci cu fatalitatea vieții, prin care înțelegi că oricum nimic nu mai poate fi schimbat. Așadar, o poveste mai degrabă tristă, dar care surprinde prin redarea cu fidelitate a unei  realități obiective.