Nu ştiu ce e mai important la Copacul minciunilor, care dintre ideile, caracteristicile sau acţiunile poveştii au făcut din acest roman unul câştigător al premiului Costa Book of the Year, nu doar al Costa Book Award for Children’s Book în 2015 şi tind să cred că întreaga complexitate greu de descris şi de explicat este responsabilă pentru faptul că romanul lui Frances Hardinge ajuns şi va urca din ce în ce mai sus în preferinţele literare ale tinerilor.
　　　　Roman istoric plasat în epoca victoriană, redând fără fisură, cu o acurateţe dar şi cu o lejeritate absolută atmosfera epocii şi îndeosebi tratamentul diferenţiat al femeilor şi al bărbaţilor, discrepanţa dintre drepturile şi responsabilităţile fiecărora precum şi consecinţele discriminărilor, roman de aventură, thriller de calitate, dens şi captivant până la ultima pagină, Copacul minciunilor m-a fermecat irevocabil prin modul în care tratează ştiinţa, abordarea acesteia şi îndeosebi relaţia ştiinţă-religie într-o vreme în care absenţa gândirii critice reprezenta regula de bază în cercetare.
 
“-Există lucruri pe care nici ştiinţa nu le poate explica […]
-Ce aiureală! […] Doar pentru că ceva nu a fost explicat nu înseamnă că nu poate fi explicat. Pe vremuri se credea că săgeţile din cremene erau fulgere trimise de elfi! Anglii au crezut că ruinele romane au fost construite de uriaşi!
-Sigur că există întrebări al căror răspuns nu a fost încă găsit, dar asta nu înseamnă că ştiinţa este inutilă ci că tocmai pentru asta avem nevoie de ea […]. În mare există şi peşti care nu au fost încă prinşi, dar asta nu înseamnă că toate plasele sunt de vină şi că trebuie aruncate cât colo.”