Povestea de dragoste a celor două personaje fără de nume și astfel destul de dificil de prins în chingile concretului, începe relativ pașnic, ușor idilic, având chiar un episod bucolic. Dar imediat după nuntă, în luna de miere petrecută într-un Paris misterios, excentric și de-a dreptul nebun, intimitatea lor se fisurează, lăsând loc dragostei din ei să se prelingă aiurea. Criza se adâncește odată cu nașterea fiicei lor, Silvia, care deși are un nume, pare condamnată la un destin nu tocmai prietenos, și atinge punctul culminant în momentul în care el părăsește domiciliul conjugal. După o relație de dragoste adulterină, deosebit de intensă, ce nu va dura însă decât șase luni, încheindu-se nedrept cu moartea noii iubite, „dezertorul” încearcă să lipească cioburile vasului spart și să-și reia viața alături de familia sa. Iar drept super glue propune o nouă plimbare prin Paris, locul celor mai fericite zile din viața lor de cuplu. Numai că de data aceasta, misterele Parisului se vor năpusti asupra lor cu o și mai mare violență, transformându-i în prizonieri ai visului, ai fantasmelor, ai incertitudinilor, ai nebuniei, ceea ce va arunca relația lor din nou în aer. 

În romanul Contre jour, Paul Țanicui jonglează foarte abil și foarte rapid cu cele trei mingi ale oricărui scriitor asumat: a realității, a visului și a imaginației, producând adevărate transe hipnotice, inducând febrile stări psihedelice și dinamitând absolut orice definiție a realului,  a stării de veghe sau a visului. Și mai ales, punând sub semnul incertitudinii însăși ideea de dragoste, cu o expresie ce ar putea deveni epică sau iconică: „Dragostea e doar placebo”.