Titlul se pronunță exact așa cum se scrie și vine, desigur, din latină. O proprie confesiune a gândului cel mai adânc, o mărturisire de câteva sute de pagini pe care nici nu știi când le citești. Cartea poate părea atrăgătoare și pentru că este atât de groasă.

Catalanul Jaume Cabré a scris, într-adevăr, pe marginea unei povești de familie, dar planurile multiple de narațiune ne trimit la rădăcini îndepărtate ale acestei familii. Deși folosirea mai multor spații de povestire poate crea confuzie, odată identificate personajele, fragmentările poveștii nu mai par așa abrupte.

Ce mi-a plăcut cel mai mult la cartea asta e faptul că oferă posibilitatea reală de a te pierde în poveste, în sensul în care uiți cât e ora, când s-a făcut noapte și când s-a terminat capitolul. Așadar, o carte care este scrisă foarte bine și între paginile căreia se află multă viață, genul de carte care te inspiră, te face să empatizezi cu personajele și, mai mult decât atât, îți lasă la final sentimentul că nu ai fi vrut să se termine..