Marquez te surprinde un pic în această nuvelă. Nu mai ai nicio supapă fantastică şi nicio pârtie prin care să luneci afară din realitatea istorică. E locul unde trebuie să ţii piept făţiş lumii şi dezamăgirilor ei, un loc al aşteptării nesfârşite şi umile, locul unde recunoşti pojgiţa subţire şi crăpată a mândriei capitulând în faţa timpului şi a speranţei peticite. Cumva, toată amărăciunea şi încăpăţânarea din celelalte opere ale lui s-au concentrat aici, în aceste rânduri despre ultimele lupte ale unui colonel cu mecanismul colectiv al uitării. Marquez construieşte pe scheletul unui fantomatic Macondo şi al spectrului lui Aureliano Buendia spre a marca sfârşitul recunoştinţei şi îngroparea treptată a eroismului în ordinea nedreaptă a lumii.