Despre lume și istoria lumii s-au scris multe cărți, fiecare încercând să puncteze rolurile unora și evenimentele care au contat. Ciudățenia cărții lui Jean d’Ormesson este că el oferă o istorie alternativă, tipul de istorii pe care le-am citit în ultimul timp și care mi-au îndeplinit nevoile sufletești și intelectuale. Chiar dacă nu este un autor foarte cunoscut în România, i-am remarcat felul în care reușește să filozofeze într-o notă foarte creatoare (autobiografie, ficțiune, momente istorice) condiția noastră pe Pământ încă de la începuturile sale. Drept să fiu, am prins puțin mai greu intențiile scriitorului francez pentru că prima parte a cărții, un dialog între visul Bătrânului și firul Labirintului, îmi dădea impresia că Pământul comunică cu omul, dar de fapt Bătrânul era Dumnezeu care combătea ciudata evoluție a lumii. Partea a doua a cărții este una mai personală, mai dedicată ideii de viață, în contextul absolut ciudat că ea există și că nu trebuie să ne deranjeze sau să ne imprime stări de teamă, ori confuzie. În această parte, Bătrânul dispare și apare omul singur cu ale sale gânduri.