Emil Cioran a fost etichetat de-a lungul timpului ca nihilist, agnostic și promotor al sinuciderii, toate acestea din cauza excesului de emoții negative pe care le folosește în scrierile sale, majoritatea având și titluri cât se poate de sugestive în acest sens: Pe culmile disperării, Sfârtecări, Silogismele amărăciunii, Mărturii și anateme, Demiurgul cel rău, Tratat de descompunere, Despre neajunsul de a te fi născut. Ceea ce nu au înțeles decât foarte puțini dintre cititorii săi este faptul că nu întotdeauna Cioran credea în ceea ce scria, ci de cele mai multe ori nu făcea altceva decât să altoiască noi moduri de exprimare, noi maniere stilistice, pe tulpina temei care i-a adus notorietatea, și anume „disperarea”. 

Altfel spus, în lucrările mai sus amintite și în altele asemenea, avem de a face cu un procent de 90% figuri de stil și doar 10% gânduri sincere. În apărarea acestei idei aduc mai întâi cărțile Exerciții de admirație, în care descoperim un Cioran bonom și afectuos și mai ales, Lacrimi și sfinți, unde îl descoperim pe adevăratul Cioran, cel cuprins de fiorii misticii și ai... muzicii. Pentru că, într-adevăr, adevărata temă centrală a scrierilor lui Emil Cioran este muzica. Iar cel care a descoperit primul acest fapt și care ni l-a făcut cunoscut și nouă celorlalți a fost nimeni altul decât fratele său, Aurel Cioran, cel care a avut strălucita idee de a aduna într-un singur volum, toate reflecțiile despre muzică ale lui „marelui nihilist”. 

Așa s-a născut volumul Cioran și muzica, prin intermediul căruia îl descoperim pe Emil Cioran în deplinătatea intimității gândirii sale. Vedem cum îi ridică pe culmile admirației pe toți marii muzicieni ai lumii, începând cu Mozart și Bach, pe care îi deifică, continuând cu Beethoven, Wagner, Brahms, Haydn, Handel și ceilalți semizei. Tot aici descoperim și faptul că acesta avea o pasiune foarte puternică pentru muzica țigănească ungurească, pe care o ascultă pentru „infinita ei melancolie” și în care descoperă și unele rădăcini ale lui Brahms, despre care știe că a fost la rându-i fascinat de această muzică. De asemenea, vedem cum pentru Cioran, absolut totul este muzică, cum leagă de muzică toate celelalte domenii care îl fascinează: mistica (el nu îl poate percepe pe Dumnezeu decât sonor), poezia, erotica, scepticismul, meditația asupra timpului și spațiului precum și reflecția asupra sinelui și a ființării. Așadar, pentru o înțelegere deplină a omului și a gânditorului, Emil Cioran, citiți volumul postum „Cioran și muzica”, îngrijit de „fratele fiului risipitor”, Aurel Cioran.