Poetul sârb, Adam Puslojic, a fost unul dintre cei mai apropiați prieteni ai lui Nichita Stănescu, alături de care a realizat multe proiecte poetice de mare anvergură. Iar prin intermediul acestuia s-a împrietenit cu întreaga poezie română, ba chiar cu însăși limba română, pe care a ajuns să o iubească într-atât încât și-a însușit-o și a ales să scrie poezie inclusiv în limba prietenului său. Ba mai mult, s-a și intitulat, într-una din poeziile sale, „sârbo-slav și daco-mut”.
Noul său volum de versuri conceput direct în limba română, Cerul, în direct, apărut anul acesta la editura Tracus Arte, păstrează nota caracteristică a poeziei sale, definită printr-o întrepătrundere între neomodernismul stănescian și ermetismul barbian, dar scoate la lumină și o direcție poetică tipică poeziei balcanice moderne, și anume simbioza dintre patriotism și misticism, care se regăsește în egală măsură și la popoarele vecine și surori, la bulgari și la macedoneni, fiecare dintre aceștia având certitudinea că patria sa este o întruchipare a raiului pe pământ, că doar de pe teritoriul țării lor se poate ajunge în ceruri.
Ceea ce nu este rău deloc, atâta timp cât patriotismul nu se transformă în patriotardism și nici misticismul în bigotism. Iar în poezia lui Adam Puslojic nu este cazul absolut deloc. Dovadă: „Din care cișmea/ bem apă vie/ astăzi?// Bem dintr-una/ de sub mănăstire,/ apă din secolul XIV// Prin asta/ noi ascultăm/ cerul în direct// Și Dumnezeu/ din ea ne cântă/ ca un solist// Aici ne-am oprit/ încă de ieri/ din mers// Am rostit bună/ ziua, cișmea/ ori mănăstire!”.
