Valeriu Mircea Popa spune despre sine, într-o scurtă notă auto-biografică, scrisă cu reală detașare și incontestabil umor, că în această viață a fost: golan, student, muzician, textier, fumător, afemeiat, băutor de vodkă, culturist, defectolog, logoped, contrabandist, marochiner, poet, îngrijitor de bătrâni, tată, creștin gnostic, lector universitar, doctor în psihologia artei, tâmplar, designer de bijuterii, gravor, bijutier. Unii ar fi poate tentați să creadă că exagerează. Eu, conform prezumției de nevinovăție, îl cred.

Cel puțin de partea cu „poet” și „bijutier” mă convinge în acest volum de versuri. Pentru că, într-adevăr, poeziile din această plachetă pot fi privite și ca bijuterii lirice, atât pentru scurtimea lor cantitativă, cât mai ales pentru densitatea lor ideatică. Și pentru că poeziile acestea sunt îmbibate în apa vie a paradoxului, aș spune chiar că bijuteriile propuse de Valeriu Mircea Popa sunt dintre acelea lucrate prin răsucirea și împletirea materialului, la care privești împietrit neînțelegând cum a fost posibilă o așa lucrătură. Nu lipsesc desigur nici umorul și ironia, ba chiar auto-ironia. Cel mai probabil și-au făcut de cap la răstimpuri și „golanul”, „studentul” sau „băutorul de vodkă”. Ca un scurt exemplu: „sigur că am venit /la timp / așa cum promisesem//  dar nu mai știu/ pentru ce anume/ am venit” (degetele unui bijutier); „prea multe țoale/ împrăștiate peste tot/ în casa asta// o să cumpăr/ niște molii” (amprentele câinilor vagabonzi).