Așa cum se întâmplă în cazul majorității scriitorilor, și pe Francoise Sagan, „șarmantul monstruleț al Parisului”, a vizitat-o „Doamna cu coasa” pe când lucra la un nou roman, în două volume, dintre care pe primul îl terminase, iar din al doilea abia scrisese prima propoziție. Pe cale de consecință, romanul a rămas neterminat, ba mai mult decât atât, mulți ani a rămas uitat în sertarul de lucru al autoarei. Până când, la insistențele unui editor, fiul acesteia a oferit manuscrisul spre publicare, sub denumirea de Cele patru colțuri ale inimii, titlu pe care însăși autoarea îl atribuise primului volum al cărții. 

Ca urmare a unui accident de mașină provocat de soția sa, Marie-Laure, tânărul Ludovic Cresson, fiul unui induștriaș local din Tours, intră în comă și, în viziunea medicilor, nu mai are nicio șansă de supraviețuire. Numai că, spre surprinderea tuturor, el se trezește din comă perfect sănătos. Dar pentru că medicii nu concep să le fie sfidată aroganța atotștiinței, îl declară nebun și îl trimit la un sanatoriu. Mai grav este că și cei din familie ajung să le dea crezare medicilor și chiar și după revenirea sa acasă, continuă cu toții să se poarte cu el ca și cum ar fi un handicapat, un debil mintal, o jumătate de om. Situația se schimbă însă în momentul în care în casă își face apariția fermecătoarea Fanny, nimeni alta decât mama lui Marie-Laure. Aceasta este singura care vede în Ludovic un bărbat adevărat și nu se sfiește să îi și arate acest lucru. Fapt ce declanșează o furtunoasă idilă între cei doi, care trec rapid peste inconvenientul de a fi soacră și ginere. Povestea este construită și spusă în dulcele stil Sagan: simplu, fără efecte narative speciale, dar strecurând în doze optime radiografii sufletești ale fiecărui personaj în parte, opținând astfel un roman în egală măsură simplu dar și complex, lejer dar și psihologic, ce se citeste rapid, dar care comportă eliberare prelungită.