Așa cum Eminescu este perceput cel mai pregnant ca poet, deși latura lui jurnalistică este cu siguranță mult mai ofertantă, la fel și în cazul lui Caragiale, schițele și comediile au monopolizat aproape întreaga atenție a cititorilor, în detrimentul unor alte opere cel puțin la fel, dacă nu cumva chiar mai importante. Aici ar încăpea drama Năpasta, nuvelele psihologice, povestea cu iz oriental Abu-Hassan, amplul articol critic 1907 – din primăvară până în toamnă, și nu în ultimul rând, epistolarul format din scrisorile trimise celor de acasă în perioada auto-exilului berlinez. Epistolar ce nu ne-ar fi parvenit decât, poate, dispersat, dacă nu ar fi surescitat atenția criticului și istoricului literar Dan C. Mihăilescu, care în anul 2012, mai întâi a publicat la editura Humanitas volumul I.L. Caragiale și caligrafia plăcerii – despre eul din scrisori, iar mai apoi, în decursul aceluiași an, a editat și această ediție cuprinzând Cele mai frumoase scrisori.
Prin ce se remarcă scrisorile caragialiene? În primul rând, prin faptul că abia după parcurgerea lor, cititorii ar putea spune că l-au cunoscut și înțeles pe Caragiale, întrucât în aceste epistole nu mai încape nicio mască, nici comică, nici dramatică, ci autorul lor ni se înfățișează în toată complexitatea și splendoarea sa umană. Abia în scrisori descoperim dimensiunea sa paternă și adevărul despre controversata relație cu rebelul fiu, Mateiu Caragiale, calitatea sa de prieten desăvârșit, care știe și să își laude dar și să își critice, firește, în mod constructiv, amicii, dintre care cei mai importanți par a fi fost Barbu Șt. Delavrancea, Constantin Dobrogeanu Gherea și Paul Zarifopol, și nu în ultimul rând, aici ni se dezvăluie inclusiv un Caragiale vulnerabil, uman, care iubește la bătrânețe ca un adolescent, care suferă din cauza suferințelor celor dragi, care nu reușește să își înfrângă aviditatea după recunoașterea meritelor sale literare și care se lasă adeseori pradă celor mai întunecați nori ai pesimismului. Dar mai există un motiv pentru care aceste scrisori pot fi și trebuie socotite opere literare, iar acesta este stilul deosebit de complex, Caragiale împodobindu-și epistolele, voluntar sau involuntar, pe de o parte cu ironii subtile și calambururi de mare rafinament, iar pe de altă parte cu puternice efuziuni lirice, sentimentale și pe alocuri mistice. Așadar, descoperim în scrisori un Caragiale uman. Curat uman! Muzica!
