Unul dintre cele mai bune romane citite în acest an, Cei opt munți al italianului Paolo Cognetti creează o atmosferă din care îți vine foarte greu să ieși, chiar și după ce ai terminat de citit cartea. Romanul vorbește despre singurătate, despre urcatul pe munte, despre natura pustie, dar și despre familie, deseori disfuncțională, presărată cu momente tensionate, cu multe tăceri care ascund nemulțumiri și reproșuri.

Personajele lui Cognetti nu sunt speciale: oameni care trăiesc în preajma munților și care sunt, prin prisma căsătoriei sau al serviciului, nevoiți să părăsească poalele munților pentru marile orașe. Reîntoarcerea către sălbăticie e privită ca o reîntoarcere spre copilărie, însă singurătatea nu e pentru oricine. Personajul principal, un tânăr crescut într-o familie complicată, în care sentimentele, dragostea sau tandrețea sunt greu arătate, încearcă să recupereze timpul și peisajele pe care nu a reușit să le petreacă alături de tatăl său. După prima jumătate de roman ai spune că citești o proză despre relația dificilă dintre un tată și fiul său. Și e adevărat, însă relația aceasta e doar o fațetă a romanului. Citim despre tată, despre prietenul sărac, „țăran”, priceput la multe, care va înlocui fiul absent de-a lungul vieții, reconstituim din mers biografia unui tată distant, rece, însă care pare să surprindă pe toată lumea prin ceea ce a lăsat în urmă.

Cei opt munți e un roman despre maturizare, despre înțelegerea lumii și despre prietenie. Un roman scris cât mai simplu posibil, însă un roman care degajă o atmosferă de o tristețe înăbușită, suficient cât să rămâi blocat în singurătatea personajelor sale. O descoperire pe care o recomand oricărui cititor pasionat de literatură contemporană, mai ales că romanul a primit recent importantul premiu Strega!