Humberto Habemar este atât un fidel slujitor al lui Hipocrate, cât și un destoinic ucenic al lui Orfeu. Altfel spus, este și medic și om de litere. Și, după cum se va vedea, din împletirea celor două fațete ale personalității sale va mai răsări una, aceea de detectiv. Cum va ajunge la această nouă îndeletnicire? Printr-un concurs de circumstanțe care s-ar putea rezuma astfel: aflându-se la mare, în stațiunea Bosque del Mar, într-un hotel al unor rude îndepărtate, nu atât cu scopul de a se relaxa, cât mai curând în speranța că se va putea dedica aici proiectului său de a traduce în spaniolă Satyriconul lui Petronius, se împrietenește cu un grup de turiști cazați în același hotel, prin intermediul unei foste paciente de-ale sale, Mary, care, în mod cu totul surprinzător, va fi găsită moartă în camera ei, după toate indiciile, otrăvită cu stricnină. În scurtă vreme după descoperirea cadavrului, o echipă de investigatori, formată dintr-un comisar și un doctor alcoolic, își face apariția la hotel, iar după o triere frugală, toți locatarii hotelului vor fi împărțiți în două tabere: suspecți sau detectivi. Iar el, doctorul Habermar, grație unei declarații consistente și foarte coerent formulată, va intra în cea de-a doua tabără, unde se va dovedi un abil „confrate” al lui Sherlock Holmes, contribuind din plin la rezolvarea cazului.
La limita subtilă dintre roman polițist și ficțiune „de drept comun”, Cei care iubesc urăsc, singurul roman scris împreună de cei doi scriitori care au fost și parteneri de viață, surprinde mai curând prin contrastul dintre subiectul său și tonul neutru care îl traversează de la un capăt la celălalt, naratorul, același doctor Habermar, pozând în tipul rece și echidistant care participă la acțiune, rămânând însă în același timp în afara ei, ca un observator obiectiv. În relatarea acestuia, ancheta desfășurată, cu toate întorsăturile de situație aferente, nu comportă acea aură de mister, tipică romanelor polițiste, ci mai degrabă este descrisă sub forma unor înșiruiri de ipoteze, false ipoteze și demonstrații, în maniera acelor jocuri de logică și perspicacitate, în care „cazul” este unul strict ipotetic. În schimb, valoarea romanului este dată de latura sa psihologică sau mai bine zis existențialistă, accentul căzând, deși estompat de „învelișul” anchetei, pe modul în care oamenii acționează sub imperiul momentului, la limita dintre conștiință și instincte.
