Citind această culegere de basme japoneze, mă așteptam să întâlnesc la tot pasul numai samurai, culegători de orez, dragoni de jad, livezi de cireși în floare prin care să se plimbe fete în chimono și alte minunății fermecătoare, pe care nu le găsești decât în fascinantul areal cultural din Țara Soarelui Răsare. Dar nu mică mi-a fost mirarea când le-am aflat pe toate acestea și multe altele, dar în contexte ce mi-au amintit instantaneu de basmele europene și chiar de cele autentice, românești. Altfel spus, au și japonezii un Degețel/Neghiniță al lor, un tărâm fermecat de unde nu te mai poți întoarce în lumea oamenilor decât cu prețul vieții, un pom care face, nu mere, ci pere de aur, obiecte și animale fermecate ce își schimbă forma în funcție de facerea și desfacerea unei vrăji și câte și mai câte pe care le avem și noi prin basmele copilăriei noastre. Însă ceea ce m-a uimit cel mai tare a fost regăsirea unei povești pe care mi-a spus-o bunicul meu și pe care nu am mai găsit-o în nicio altă carte, despre un rege nebun ce ordonă ca toți bătrânii să fie exilați în munți, despre un fiu iubitor ce încalcă porunca regală și își țină bătrânul alături și despre o ghicitoare bizară ce implica făurirea unei sfori de fum.  

Concluzia ar fi aceea că toate basmele, sau majoritatea dintre ele, au la bază mituri fondatoare, universale, răspândite din vremuri imemoriale pe toată suprafața pământului, ceea ce înseamnă că însuși basmul a existat, într-o formă sau alta dintotdeauna, poate chiar de pe când oamenii erau un singur popor și vorbeau o singură limbă. Mie mi se pare fascinant. Și mă gândesc că o modalitate de a cunoaște mai bine un popor necunoscut este aceea de a-i citi basmele. Cu siguranță vei găsi în ele o mulțime de elemente de legătură și vei descoperi inclusiv rădăcini comune, ce vor face apropierea mai firească.