Inteligentă, cu un umor nebun şi capabilă să mascheze în cele mai nebănuite moduri dramele războiului, cartea reuşeşte să te facă să râzi simţind, totodată, tragedia. Aş fi putut crede că toate tipurile de personaje din război au fost epuizate de Klinger, Radar, Hawkeye sau Hotlips, dar Joseph Heller crează personaje noi cel puţin la fel de intense şi emblematice.
Situaţiile şi dialogurile sunt absurde, cum bine le şade într-un roman cu un subiect serios şi trist, iar personajul Yossarian este atât de atent construit încât nu ajungi să îl prinzi în nici un moment – îţi scapă mereu printre rânduri doar pentru a fi şi mai bine surprins. În definitiv, şi ăsta e un clenci, însă nu clenciul două’j’doi.
Citatul preferat? „Exista un singur clenci şi acesta era Clenciul-22, care prevedea că grija pentru propria siguranţă în faţa unui pericol real şi imediat era reacţia unei minţi raţionale. Ori era nebun şi putea fi lăsat la sol. Tot ce avea de făcut era să ceară asta şi, de îndată ce ar cere-o, n-ar mai fi nebun şi ar trebui să continue misiunile de zbor. Ori ar fi nebun să continue misiunile de zbor şi sănătos la cap dacă nu le-ar continua, dar dacă ar fi sănătos la cap ar trebui să le continue. Dacă le-ar continua, ar fi nebun şi n-ar mai trebui să le continue; dar dacă n-ar vrea, ar fi sănătos la cap şi ar trebui să le continue. Yossarian era profund mişcat de simplitatea absolută a acestei clauze a Clenciului-22 şi scoase un fluierat ce exprima respect.“, bineînţeles.
