De la primele pagini ale acestui scurt roman te încearcă o vagă senzaţie de ameţeală. Naratorul însuşi pare buimac, grăbit şi totuşi trăind undeva la marginea realităţii, într-o zonă difuză de unde realul se redă numai prin filtrul gândirii sale, aflat undeva înafara sa, ca un ecran care preia imaginea şi o organizează după nişte reguli care rămân necunoscute. Prin această peliculă distorsionantă urmărim personajul principal căutând explicaţia unei serii de morţi ciudate care par să aibă în comun ceva mai mult decât se dezvăluie la prima vedere. În ciuda intrigii, n-aş spune că ne aflăm în prezenţa unui roman poliţist. Şi nici a unui thriller psihologic, nici a unei scrieri ştiinţifico-fantastice. Lem produce o scriere hibridă, în care problematizează o afirmaţie de bază din teoria probabilităţilor, făcând astfel loc unui soi de literatură ştiinţifică, cu care cititorul are rar ocazia de a se confrunta.