Casa Heap e un întreg univers alternativ, gândit în amănunt şi cu o precizie impresionantă de Edward Carey, cu propriile reguli, cu propriile legi, populat de figuri inedite cu cele mai ciudate calităţi, o lume gotică, întunecată în care se ascund secrete adânci ce nu-l menajează pe cititor, istorii necinstite ale unei familii care a ajuns să se îmbogăţească doar pentru că ceilalţi deveneau mai săraci, o familie pe care toţi o dispreţuiesc pentru că din gunoaie şi-a construit cea mai impresionantă avere din Londra şi reşedinţa din mijlocul gunoaielor pe care o numesc Casa Heap. Povestea lui Clod Iremonger şi a lui Lucy Pennant nu este doar teribil de ciudată sau surprinzătoare, este adesea înfricoşătoare, iar ceea ce m-a convins în mod definitiv este finalul care anunţă o continuare a trilogiei pe măsura primei părţi în care încă au rămas multe nedesluşite.
Personajul preferat: „Unchiul Aliver, furnizor de siropuri, poţiuni şi pilule cu gust oribil care arătau ca nişte căcăreze şi miroseau la fel, unchiul Aliver, doctorul, instalatorul specializat în măruntaie omeneşti, ale cărui gânduri se îndreptau numai către interior, cel care, când se uita la om, nu-i vedea decât ţesuturile, umorile şi coagularea, înnegrirea sau învineţirea, cel care nu-şi imagina decât buboaie şi erupţii, care se întovărăşea cu durerea şi inflamaţia, cu junghiurile, răcelile şi mucegaiurile, cu băşicile şi testiculele răsucite, cu cariile, ulcerele la picioare, durerile de burtă, încurcăturile de maţe, unghiile încarnate şi negii răscrescuţi, care nu se întovărăşea, nu se amesteca, nu se întreţinea, nu schimba un «bună ziua», un «ce ma faci», un «te iubesc» decât cu bolnavii. Pe oamenii sănătoşi, tineri şi vioi, care dormeau duşi noapte, nu-i înţelegea deloc.”