Doina RUȘTI, prozatoare pe care Norman Manea o consideră de „mare talent”, iar Nicolae Breban „de primă mărime în literatura de azi”, a scris 10 romane și peste 150 de povestiri. Este autoarea trilogiei fanariote, compusă din romanele Homeric (2019), Mâța Vinerii (2017) și Manuscrisul fanariot (2015), dar mai ales a romanelor cu miză estetică și socială puternică: Fantoma din moară (2008) și Lizoanca la 11 ani (2009). A mai publicat Zogru (2006), Cămașa în carouri (2010), Logodnica (2017), Omulețul roșu (2010)  ș.a

Cel mai recent roman al său este Paturi oculte, urmat de două volume de povestiri: Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot (2022) și Depravatul din Gorgani (2023).

 Scrierile sale au fost recompensate cu premii importante, printre care se numără și Premiul Academiei Române (2009), iar peste 40 de titluri din opera sa au fost  traduse în 15 limbi.

• Ce v-a inspirat să scrieți romanele dvs. care combină realismul cu elemente magice sau istorice? Există vreun eveniment sau o experiență personală care v-a influențat în această direcție?

Cred că despre o umbreluță luată de vânt se poate scrie realist și dureros, dar se poate scrie și în manieră fantastică. Nu există diferențe între cele două registre, doar jocul este important, pentru mine. Sursele au fost mereu altele, dar de fiecare dată a existat o emoție de durată. Registrul epic s-a aflat mereu în relație cu starea de spirit. Am citit o știre în ziar, cum a fost cazul romanului Lizoanca la 11 ani, iar povestea m-a plimbat în multe zone ale conștiinței mele, prin istoria ultimilor 50 de ani, prin obscuritatea vinovățiilor mele și așa mai departe. Romanul însă a început să se închege abia într-o zi de vară, când am ajuns la Podul Doamnei, un sat mic, din comuna Clejani, Giurgiu.  Am întâlnit oameni, am stat pe malul Neajlovului, iar acolo, în iarbă, era un șarpe de apă, țintuit cu o țepușă subțire. Părea mort, dar de fapt agoniza. Șerpii de apă nu sunt otrăvitori, nu fac rău oamenilor. În mod straniu,  în ziua de august, m-am simțit exact ca acea vietate, prinsă între un prezent cu istorie amplă și un viitor plin de cețuri. Suferința, neputința, nămolul care se prinsese de talpa sandalelor, lumina de vară ca și toate celelalte mici întâmplări de pe malul Neajlovului fac parte dintr-o emoție care a declanșat intriga.

• Cum credeți că s-a schimbat stilul dvs. de scriere de-a lungul anilor?

Aceasta e treaba criticilor și a cititorilorJ Mie mi se pare că scriu la fel. Dar pot să vorbesc despre atitudine.  Pe la începuturi eram preocupată de autenticitate. Cu timpul, am învățat că naturalețea e adusă de plăcerea scrisului. Nu mă interesează scrisul eliberator, exorcizant și alte tâmpenii, ci doar mă joc, dar întotdeauna după un plan detaliat, pentru că romanul presupune construcție și nu doar un aranjament ludic. Când scrii roman ai un țel pe care trebuie să-l atingi. Pentru mine eposul nu este un discurs interminabil, de orator bolnav după adulație, ci mă interesează povestea, ca fapt trainic. Odată un cititor mi-a reproșat că nu vorbesc despre mine, că scriu neutru până la ștergerea totală a ideii de autor. Cam aceasta a fost credința mea, până la Manuscrisul fanariot. Odată cu acest roman am introdus în jocul romanesc și una dintre „fețele” mele profane, predispusă spre baroc. A fost distractiv. Bineînțeles, asta nu înseamnă că obiectivitatea presupune automat persoana a III-a. Cred că e mai simplu să adopți scrierea la persoana I: te scutește de perspectiva multiplă, de detalii, de argumentul obiectiv etc. Dar am și romane scrise la persoana I (Omulețul roșu, parțial Fantoma din moară, Patru bărbați, Mâța Vinerii, Homeric, Logodnica, Paturi oculte ori multe dintre povestiri).  Pin obiectivitatea discursului, orice roman capătă prestanță estetică, dar în realitate nu există epos obiectiv. Am încercat s-o spun în romanul Homeric, unde naratorul se transformă treptat în personaj principal.

Rezumând, scrisul este o experiență complexă, de-a lungul căreia treci prin așa de multe încercări, încât inevitabil formula scriitorcească se modifică, însă în esența scrisului există o atitudine imuabilă, care devine în timp amprenta scriitorului. Despre ea pot vorbi numai cititorii (profesioniști sau nu).

• De unde vă trageți inspirația pentru personajele dvs.? Sunt ele bazate pe persoane reale sau sunt pur ficționale?

Îmi place să construiesc personaje. Chiar și un personaj ca Lizoanca, de pildă, pornit de la o știre de presă, vine din resursele mele imaginare. Niciunul dintre personajele cărții nu are legătură cu știrea inițială, nu am păstrat legături cu evenimentul declanșator. Personajul principal „cere” toate celelalte personaje care îi construiesc universul. Odată am citit un roman contemporan care m-a umplut de suferință frățească. Era un roman în care autorul se străduise foarte mult, fără ca povestea să prindă consistență. Autorul era în mod evident preocupat de teme mari, voia să transmită un mesaj decisiv. Povestea era foarte slabă, știa și autorul, din care motiv la fiecare pagină îl „vedeai” plângând că nu poate să dea acea operă capitală pe care și-o dorea cu atâta ostentație. M-a afectat, am vrut să-i scriu o scrisoare, dar treptat scrisoarea s-a transformat într-o poveste. Aveam poate nevoie de dialog, un mic zeu mă făcea să mă gândesc continuu la Parisfal, la idiotul sublim. Așa m-a prins pandemia, situație care cerea întrebări existențiale. În ciuda acestui fond aproape filozofic și cam crizat, aveam în minte o scenă, una dintre ultimele de dinainte de pandemie, petrecută pe scara Facultății de Litere: doi studenți, un băiat și-o fată, purtau o discuție intelectuală, dar din toată atitudinea lor emana cu totul alt interes, legat de sentimente profunde, de dorințe greu de mărturisit. Mă obseda scena, într-un mod vag îmi dădeam seama că există o conexiunea între ea și  pandemie, între amândouă și autorul trist, care continua să fie pentru mine un declanșator narativ. Așa a luat naștere subiectul romanului Paturi oculte, ca răspuns la întrebările existențiale: în lume contează doar ceea ce te interesează cu adevărat, doar ceea ce faci cu pasiune, sinceritate și curaj. E un roman despre nocivitatea întrebărilor retorice, mai ales când devin ostentative, despre agresivitatea formelor fără fond. Dar desigur, n-am trădat povestea, plăcerea de-a crea lumi. (Anecdotic, trebuie să spun că tocmai formele astea goale s-au manifestat primele la apariția romanului. Îmi amintesc că  cineva era preocupat nu de mesajul sau de realizarea poveștii, ci de dilema colosală dacă e sau nu o librărie în Teatrul Național (!). Iubitorii de teatru știu că în hol e un Librarium.)

Vreau să spun că nu există niciodată tipare ori legături clare între eroul de ficțiune și personajul real. Flori și Lev, cei doi îndrăgostiți din romanul Paturi oculte, sunt părți din mine. Amândoi sunt exponenți ai generației tehnologizate, fără lecturi în sensul clasic, dar cu preocupări intelectuale care duc până la urmă în lumea ficțiunii. Chiar și într-o lume defectă ori aflată la final, în care Timpul a devenit, prin accident, un continuum, omul trăiește epopeic, la fel de intens, la fel de preocupat de credibilitatea poveștii. Iar autorul e parte din acest personaj.  Caracterul narativ este în relație directă cu emoția mea. Se modifică în funcție de ceea ce simt, de ceea ce vreau să transmit.

• Care este rutina dvs. zilnică de scriere? Există anumite ritualuri sau obiceiuri care vă ajută să intrați în starea potrivită pentru a scrie?

Nu scrisul este important pentru mine, ci starea de dinainte. Fără ea mi-e greu să trăiesc. Povestea se află în mintea mea multe luni, iar actul propriu-zis al scrisului e doar modul prin care mă despart de poveste. Scriu aproape zilnic. În ultima vreme mai scriu și de mână, mai ales când introduc un personaj nou. Dar scriu direct pe laptop, pe telefon chiar. Când încep un roman nu mă întrerup, de exemplu, pentru a scrie altceva. Nu număr paginile. Nu povestesc despre cartea în lucru, ca să nu mă plictisesc de subiect. Cedez în fața unui subiect, și-l scriu, doar dacă e unul sâcâitor. Multe subiecte le detaliez doar în minte, le savurez, le completez de pildă, în timp ce privesc imagini străine de mine.

• Cum vedeți evoluția literaturii românești contemporane? Care sunt provocările și oportunitățile cu care se confruntă scriitorii români astăzi?

Ne aflam într-o perioadă de profundă transformare. Toată societatea se află.  Literatura în sens tradițional s-a dus demult, iar astăzi asistăm la ecourile lumii care a fost, îi privim pe acei servitori rămași fără stăpân, imitând prin automatism manierele lor, purtând încă hainele și perucile rămase din vechea istorie. Nu fac afirmația asta pentru că mi-ar fi murit încrederea în ficțiune, ci pentru că simt cum încep să se manifeste noile forme de artă. Totodată știu că orice schimbare înseamnă progres.

Am avut o mătuşă care moştenise o bijuterie veche, din aur de 24 de carate. Cu toate că auzise de la multă lume despre valoarea obiectului, ea îl considera inestetic şi într-o zi l-a transformat în două verighete de câte 14 carate. Cu siguranţă cunoașteți oameni care ard pentru o idee minoră, considerând-o bolta lumii. Mereu sunt distruse valori care au rezistat sute de secole pentru a fi înlocuite cu un ideal obscur. Aceste acţiuni nu mă interesează, dar sunt foarte interesată de istoria pe care o generează ele. De pildă, în Lizoanca la 11 ani, dincolo de legătura pedofilă a lui Greblă, trăiesc urmaşii lui, despre care nu putem să spunem că sunt obligatoriu imorali ori dedaţi plăcerilor interzise, însă cu siguranţă sunt purtătorii unei educaţii în care sunt incluse atât experienţa părinților lor, cât şi suferinţa, idealurile şi pragmatismul oricărei fiinţe abuzate. Prin urmare mătuşa mea a lăsat în urmă două verighete banale, transformate şi ele la un moment dat în alte obiecte, care nu şi-au mai putut aminti niciodată că făcuseră cândva parte dintr-o bijuterie de aur pur. Dar istoria în care s-au integrat ele păstrează părți din istoria fostei bijuterii. Nu vom scormoni istoria, ci vom trăi în mod subtil și sintetic în ea. Literatura viitorului va adopta alte forme, va conserva povestea și se va întoarce obligatoriu la momentele ei de referință.

• În ce măsură credeți că literatura poate influența sau reflecta schimbările sociale dintr-o țară?

Există cel puțin două tipuri de schimbări produse sub imperiul artei: cele la vedere, adeseori declanșate de o poveste, de interesul pentru un subiect actual, care răspunde întrebărilor arzătoare, și o schimbare subterană, care atacă sensibilitatea, tipul de receptare preferințele artistice ale unei generații. Amândouă tipurile sunt valoroase, cel de-al doilea e cel mai prețios.

Când un om se îndrăgosteşte de Elena din Troia, există două posibilităţi principale: fie îi sar în ajutor o sumă de Agamemnoni – şi atunci lumea se schimbă după voinţa lor -, fie nu vibrează nimeni la pasiunea lui, care moare încet, otrăvind de multe ori tot ce mişcă în jur.

Cam acesta este și destinul literaturii în raport cu societatea.

• Care sunt autorii sau operele literare care v-au influențat cel mai mult stilul și tematica?

Influențele tematice și de stil țin de tinerețe. A trecut mult de atunci, au fost multe influențe. Pe măsură ce am citit mai mult, influențele s-au topit, le-am pierdut urma.

• Puteți dezvălui ceva despre viitoarele dvs. proiecte literare? Ce ar trebui să aștepte cititorii de la dvs. în viitor?

Scriu un roman autobiografic.

• Ce sfat ați oferi tinerilor scriitori români care doresc să își publice lucrările și să se afirme în lumea literară?

 Să participe la concursuri, să trimită la edituri propuneri de publicare. Editurile nu sunt amatoare de volume de povestiri, ci de romane. O poveste bine scrisă își face loc. Un roman ar trebui să aibă minimum 70.000 cuvinte.

• Cum reacționați la feedback-ul cititorilor? A existat vreodată o reacție sau o interpretare a unei opere de-a dvs. care v-a surprins sau v-a oferit o nouă perspectivă asupra propriei scrieri?

 Recent am văzut 54 de filme (booktrailere) făcute după romanul Paturi oculte și sunt uluită. Am avut ocazia să văd atât de multe perspective, receptări, mi-am văzut practic romanul prin cele 500 de perechi de ochi care l-au citit, căci fiecare echipă a fost formată din 11 elevi. Este vorba despre un festival de trailere de carte, numit Boovie, în cadrul căruia elevii din țară își manifestă filmic opinia despre o carte. Pun aici linkul spre cele 54 de viziuni, toate extrem de interesante, creative, cu înțelegere deplină a scrisului meu:

https://www.youtube.com/playlist?list=PLFe3z5bLgn8BloBkvHQK2mDdbB_xSqIyp

Mulți elevi, mai ales cei de la marile colegii din țară și din București, au ales Paturi oculte. Mi se pare cea mai frumoasă și emoționantă întâmplare, la care vreau să vă fac părtași, căci acest roman a fost scris pe vremea când colaboram cu Librarium din TNB și Cartepedia, iar acțiunea este plasată chiar acolo, vorbește despre cărți și despre mare schimbare de receptare și de scris pe care o trăim.