Poate cea mai complexă parabolă biblică, atât prin conținutul ei intrisec, cât mai ales prin diversitatea interpretărilor ce i s-au dat este Parabola Fiului risipitor (Luca 15, 11-32). Cartea fiului risipitor adună la un loc doar șase dintre multele exegeze ce s-au scris pe această temă.  
Dar adunarea lor nu este deloc întâmplătoare, întrucât fiecare dintre cele șase personalități cuprinse aici vine dintr-o zonă diferită față de toți ceilalți, iar interpretarea fiecăreia devine unică prin limbaj și prin ideile expuse.
Cei șase exegeți ce definesc fiecare câte o direcție unică de interpretare sunt: Joachim Jeremias – teolog biblic protestant, adept al interpretării raționaliste; Arhim. Vasilios Gondikakis – monah ortodox de la Muntele Athos, adept al interpretării „în duhul iubirii lui Dumnezeu”; Marko I. Rupnik – monah occidental iezuit, ce propune o interpretare literar-simbolică; Nicolae Steinhardt – monah ortodox român, provenit din rândul intelectualilor, iar metoda lui este negreșit duhovnicească, doar că limbajul lui dă scurtei sale interpretări forța unui adevărat tratat teologic; Jean-Luc Marion – filozof creștin occidental, iar interpretarea sa este pe cât de corectă teologic, pe atât de complexă ca limbaj, din cauza orientării spre dialectică; iar Constantin Noica trece doar ca filozof român, el negând tot timpul afinitățile sale religioase, deși ele sunt evidente și se întrevăd în întreaga sa operă, iar metoda sa de interpretare va fi plină de semne de întrebare, poate și pentru faptul că la rândul său se simte un fiu rătăcitor, chiar dacă nu recunoaște asta decât în sinea sa.
Așadar, șase modele diferite de interpretare pentru aceeași parabolă. Un veritabil studiu comparativ, o lectură ce poate fi accesibilă atât teologilor cât și filozofilor și, de ce nu, tuturor.