Fără doar și poate, poveștile lui J.L. Borges, și în special cele din acest volum, nu pot fi (re)povestite, în sensul clasic al rezumatului. Și aceasta din două motive: mai întâi pentru că, fiind adeseori scrise din fire fine de nisip, cum sugerează de altfel și titlul poveștii ce dă și numele cărții, riscul de a le dezintegra, de a le risipi în cele patru zări, este foarte mare; iar în al doilea rând, pentru că, fiind în ele doar 10% poveste și restul de 90% mister, orice încercare de a le (re)povesti, echivalează cu destrămarea aurei magice ce le înconjoară și le dă forța de a exista în literă și în pagină. În aceste condiții, cum să vă conving să citiți această carte?

Voi încerca totuși să vă stârnesc curiozitatea spunându-vă că în fiecare dintre aceste povești stă ascuns un spiriduș strălucitor, fie el o idee, o metaforă a vieții sau a rostului omului pe această lume, o obsesie (stră)lumească cum este relativitatea timpului, a spațiului sau a realității în general, o legendă sau un mit fondator, sau pur și simplu o situație de viață extraordinară, menită să marcheze pentru totdeauna destinul unui om obișnuit. Un spiriduș ce se zbenguiește printre litere, fără însă a se așeza pe vreuna dintre ele pentru a fi zărit, de la primul până la ultimul rând al fiecărei povești, și care se ițește, așa, doar pentru o fracțiune de idee, spre finalul fiecăreia dintre acestea.

În ceea ce mă privește, focul viu încă joacă deasupra câtorva dintre poveștile cuprinse în această carte, povești care mi-au pătruns în minte și în suflet ceva mai mult decât celelalte și care mi-au răscolit, în mod plăcut, gândurile, senzațiile și emoțiile. Acestea ar fi: Celălalt, Congresul, Secta celor Treizeci, Oglinda și masca, Utopia unui om ostenit, Discul și Cartea de nisip.