Chris Simion, cunoscută mai ales ca regizor non-conformist de teatru experimental, de avangardă, este și o scriitoare remarcabilă. Printre cărțile ei cele mai apreciate se numără: „În fiecare zi Dumnezeu se roagă la mine” și „Ce ne spunem când nu ne vorbim”. Cartea „Care dintre noi” este însă una cu totul inedită, în sensul că aici artista prezintă un fel de jurnal sufletesc și medical despre perioada cea mai intensă din viața ei: confruntarea cu boala secolului: cancerul. Și nu întâmplător am spus doar „intensă” și nu m-am lansat în cuvinte plângăcioase, ca „dramatică” sau „tragică”, ci tocmai pentru a încerca să fiu cât mai în asentimentul ei. Și aceasta, tocmai pentru că tonul pe care Chris îl folosește în cartea sa este unul cel puțin detașat, ea reușind, fie și numai la rece, să se raporteze la această experiență, nu ca la o pedeapsă divină, ci ca la cea mai consistentă lecție de viață, în urma căreia a învățat să iubească, să se iubească pe sine, să-L iubească pe Dumnezeu, toate la superlativul absolut. Și m-am rezumat numai la experiența iubirii, în această scurtă cronică, pentru că acesta este sentimentul care răzbate cel mai pregnant din fiecare pagină a cărții: iubirea și pacea interioară.
Și dincolo de aspectul de jurnal personal, cartea aceasta trebuie privită și ca un îndreptar psihologic pentru fiecare om căruia i-a fost dat să se confrunte cu această experiență, dar și celor care, deși nu suferă de cancer, suferă de o dureroasă și răvășitoare dizarmonie interioară.
