Despre meșteșugul lui Saramago am vorbit și cu altă ocazie. Însă una e să aduci moartea la viață și cu totul altceva să elimini profeticul din cartea de căpătâi a unei religii și să lași satira și inteligența să se ocupe de caracterizarea personajelor. Cain își ucide fratele și este osândit la a cutreiera pământul. Și, în povestirea lui Saramago, îl cutreieră, dar nu numai spațial. El ajunge, cu ochiul său răzvrătit, să fie martor al unor bine-cunoscute episoade biblice, care, din perspectiva unuia care l-a cunoscut pe creator și nu are o părere prea bună despre el, sunt dovezi din ce în ce mai clare ale însușirilor prea puțin lăudabile ale celui din urmă (sau Celui Dintâi – cum vreți). Lăsând la o parte cele ce se întâmplă ca să ne întrebăm de ce se întâmplă ele, mie Cain mi s-a părut un comentariu pe marginea puterii cuvântului, fie el al naratorului, fie al evangheliilor, fie că e chiar Cuvântul. Saramago vorbește despre legătura incoruptibilă dintre povestitor și povestirea sa, despre repovestire și apropriere prin cuvânt, și o face cu spirit și luciditate, ca întotddeauna.