Pentru ca s-a terminat 2016, un an cu apariţii editoriale de top în zona cărţilor pentru copii şi adolescenţi (Dosarul Popcorn, Casa Heap sau Raymie Nightingale sunt doar câteva dintre titlurile pe care le recomand oricărui cititor indiferent de vârstă), cred că nu va fi cu supărare dacă mi-aş alege o carte „preferată”, o carte care m-a fermecat, m-a uimit şi m-a lăsat cu gura căscată, şi care deşi nu e câştigătoare de Newberry cred că va sta în fruntea multor topuri personale care inventariază apariţiile anului 2015 sau traducerile anului ce tocmai a luat sfârşit.
Ca peştele în copac îşi alege un subiect destul de specific şi de interes nu foarte larg: dislexia şi modul în care aceasta poate fi înţeleasă şi acceptată în şcoli. Ally, o fetiţă din clasa a şasea este suficient de inteligentă încât să îşi păcălească profesorii (dar nu şi colegii) că nu are nici o problemă cu scrisul şi lectura, deşi refuză constant temele care le implică. Matematica (cea fără litere), desenul...sunt altceva. Dezinteresul sau nepriceperea profesorilor nici nu îi ridică probleme, dar când în şcoală apare un nou profesor, domnul Daniels care poate înţelege ceea ce nimeni înaintea sa nu a putut vedea, viaţa lui Ally începe să se schimbe.
Personaje puternice, poveste interesantă şi alertă, implicaţii multiple, replici inteligente şi un model de educaţie căruia ar merita să i se dedice un capitol special în cărţile de pedagogie (nu doar în cele pentru copii cu cerinţe speciale)... nici nu ştiu ce mi se pare mai relevant în recomadarea cărţii. Poate una dintre ideile fundamentale poveştii: „fiecare e inteligent în felul lui. Dar dacă judeci un peşte după abilitatea sa de a se căţăra într-un copac, va trăi întreaga viaţă crezând că e prost”.
