Ian este nebun și alcoolic, dar și familist convins. Își iubește soția și copiii, dar și părinții și singurul frate rămas în viață. Iar aflarea veștii că și mama sa a murit, îl aruncă într-o nouă transă de nebunie ce pare a nu mai avea sfârșit. Din momentul primirii telefonului fatal, firul fragil al lucidității ce-l ținea conectat la viața reală se rupe, iar vulcanul nebuniei, până atunci adormit, erupe din nou cu o violență greu de imaginat. Este din nou internat la Centrul de Control pentru tratament, dar toate eforturile medicilor par sortite eșecului.    

Conceput ca o continuare a romanului Omar și diavolii, noul roman a lui Dan Ciupureanu

răpește citiorii într-un vârtej amețitor în care orice barieră între real și ireal, între vis și trezie, între viață și moarte, între luciditate și nebunie este spulberată pentru totdeauna. Singurele țepușe ce reușesc să străpungă acest vârtej, în încercarea de a rupe vraja demonilor interiori ai lui Ian, sunt gândurile Alexandrei, fetița lui, care, deși nu înțelege ce se întâmplă, devine singura instanță capabilă să reînoade, pentru scurte secvențe, legătura cu realitatea. 

Din punct de vedere al construcției narative, Biroul de întrebări ridicole este un adevărat tur de forță, Dan Ciupureanu reușind să creeze o lume a nebuniei cât se poate de veridică, ba mai mult, să o mențină la intensitatea credibilului pe durata întregului roman, deși ar fi inexact spus „întregului”, întrucât autorul, respectând construcția de spirală a oricărui vârtej, își lasă romanul deschis și cititorul închis în vârtej.