Povestea unei tăceri din copilărie, mica proză a Lindei Bostrom Knausgard surprinde prin limpezimea limbajului și acuitatea aproape chirurgicală cu care putem privi, cititnd cuvinte atît de puține, în miezul traumelor unei preadolescente de unsprezece ani.

Ca într-o baie din camera obscură, conturul mamei, al fratelui și al tatălui său dispărut ies la lumină, se clarifică, iar umbrele aruncate de ei în conștiința personajului nostru se adîncesc. O parte dintre recenziile acestei cărți reclamă neverosimilitatea vocii copilului în expunerea atît de detaliată, dar concisă, limpede și matură a viziunii unei minți încă fragede. Eu cred, însă, că ceea ce citim e mai degrabă o reconstituire, o privire retrospectivă a unei minți care a găsit locurile resimțite ca lipsă și care le-a umplut cu sens. Astfel, nu suntem vizitatorii unei expoziții de imagini brute dintr-un muzeu al copilăriei autoarei, și nici martorii unei încercări de a lega între ele secvențe de memorie prin explicații psihologice. Am simțit  că asistăm la un efort pur intim al personajului de a regăsi liniaritatea personalității ei în poveste, un lucru pe care puțini reușim să îl îndeplinim chiar și în narativa noastră interioară.

Dacă nu vă va marca sub forma poveștii, cu siguranță cartea aceasta, cît de subțire, vă va impulsiona să aruncați o privire peste umăr, la ceea ce v-a constituit ca adulți.