Întotdeauna m-a frapat la scrierile filosofului stoic Seneca apropierea în spirit de învățătura lui Hristos. Deși cei doi au fost contemporani, distanța destul de mare dintre Roma și Palestina face ca între ei să nu fi existat niciun fel de contact, afară numai de un misterios tunel subteran de gândire, care nu s-ar fi putut manifesta decât în mod strict subliminal, în afara voinței celor doi.

Citind această nouă carte, formată din aforisme sau citate ale lui Seneca, m-a uimit cât sunt de actuale, sau mai bine spus perene, multe dintre învățăturile sale, dintre care amintesc aici: ideea că nici bogăția, nici sărăcia, nu sunt rele sau bune în sine, ci modul în care omul se raportează la ele le poate transforma în binecuvântare sau blestem; ideea că adevărata libertate vine din stăpânirea sinelui, și că tot o formă de sclavie este și înrobirea omului aparent liber, sub patimi sau sub imperiul mâniei și al orgoliului; ideea că binele nu are valoare decât dacă este făcut necondiționat; precum și aceea conform căreia omul nu trăiește cu adevărat decât atunci când se ancorează în prezent, fără a se mai raporta la trecutul ce nu mai poate fi schimbat sau la viitorul ce nu poate fi controlat.

 Este foarte adevărat că aceleași idei se regăsesc la fel de bine și-n scrierile sfinte bazate pe învățătura lui Hristos. Și totuși, de ce din gura lui Seneca ele produc un impact mai puternic pentru omul de astăzi? Pentru că acesta, păstrând o oarecare distanță față de categoriile sacrului și ale transcendeței, fără însă a le nesocoti câtuși de puțin, reușește să imprime fiecărui cuvânt o mai mare doză de uman, vorbind astfel pe limba tuturor oamenilor, religioși sau profani, și să trezească din amorțire chiar și acele conștiințe ce nu se mai raportează decât la legea morală naturală. Astfel, Seneca, omul, reușește să rămână contemporanul omului din totdeauna și pentru totdeauna.