Pentru împătimiții de filosofie, această carte trece cu siguranță drept un veritabil compendiu de dialectică eristică, compus din treizeci și opt de modele aplicate de argumetare contradictorie. Pentru fanii exclusivi ai lui Schopenhauer este fără doar și poate o piesă rară, o scriere inedită a celui ce a dat umanității una dintre cele mai importante scrieri filosofice: „Lumea ca voință și reprezentare”.  Profanii iubirii de înțelepciune o vor considera, în virtutea unei preconcepții iscate de numele autorului, o carte inaccesibilă. 

Or, tocmai acestora s-ar putea să li se adreseze cartea. Și aceasta pentru că, imediat ce se încheie capitolul introductiv, scris în limbajul secret al filosofilor, mustind de noțiuni teoretice și de termeni de specialitate, se deschide un regal al umorului și al bunei dispoziții, în care autorul, receptat adeseori drept un tip taciturn, oferă cititorilor săi o suită de metode, mai mult sau mai puțin ortodoxe și în orice caz deloc filosofice, prin care să câștige într-o dispută de argumente, metode ce se pot aplica, fără alte prevederi suplimentare, în orice fel de dispută, chiar și în cele mai banale, caz în care, cel mai adeseori se aplică direct „ultima stratagemă”: atacul la persoană, garnisit și ticsit cu injurii și bădărănii. (Se pare că anumite figuri publice de pe la noi, atât din lumea sportului, sau a show-bizz-ului, cât și a politicii, au citit deja această carte, dar au luat-o de la sfârșit spre început și s-au oprit după această stratagemă, părându-li-se, poate, suficientă).

Lăsând gluma la o parte, cartea are de bună seamă și un caracter filosofic, cel puțin  pentru cei care nu se mulțumesc cu lectura lejeră indusă de tema propusă. Și în plus, ar putea fi o bună introducere în limbajul filosofic pentru cei care s-au ținut departe până acum de acesta.