Asupra satului în apropierea căruia își avea coliba Teofil, călugărul „logodit” cu fata dracului, s-a abătut într-o singură noapte și oroarea unui război izbucnit ca din senin, și o ciudată ceață mov, mai densă decât ceața obișnuită. Doi copii, salvați în ultima clipă de mama lor din mâinile celor ce aveau să-i spintece, la fel ca pe ceilalți copii, ca într-o reeditare modernă a măcelului biblic provocat de Irod, sunt ajutați pe mai departe de Teofil să scape de orgie, ducându-i în casa vechiului său prieten, doctorul Wolkonsky, și a soției acestuia, Izabella, care era însărcinată. Sub acoperișul acestuia păreau scăpați de urgia asupritorilor. Însă războiul interior al doctorului care se întorsese dintr-o misiune în Afganistan, unde fusese martorul altor  atrocități de nedescris, era mult mai mare decât cel din teatrul de operațiuni din sat. Astfel că, în casa acestuia starea de asediu era una permanentă. Atât Teofil, cu vocația sa de om duhovnicesc, cât și fata dracului în ipostaza sa de mediatoare între bine și rău, au încercat să aducă pacea în mintea și în sufletul acestuia, dar nu au făcut decât să stârnească și mai tare furtuna frustrărilor acestuia, astfel încât, în scurt timp, fiecare dintre ei s-a trezit în stare de război cu sine însuși. 

Romanul Arșița, încheie trilogia începută cu Teofil și Câinele de Lemn (2012) și continuată cu În urmă nu mai e nimic (2015). Din punct de vedere al construcției și al manierei narative, el poate fi asimilat cu un poem fluviu în proză, autorul reușind să imprime textului său acea tensiune ce erupe din prima frază, ca o lavă vulcanică și se oprește, după un pârjol neîntrerupt, odată cu punctul final. Din perspectiva conținutului, avem de a face cu un roman-parabolă, fapt sugerat încă de la început, de apariția fenomenului de „ceață mov”, ca element supranatural, în care accentul cade pe violența războiului interior al fiecăruia, care provocat, după caz, de traume din copilărie sau adolescență, sapă fără odihnă în sufletul omului adevărate tenebre. Aș risca chiar să spun că „decorul” războiului exterior, ce sfâșie trupuri, nu vine decât ca să amplifice, prin contrast, gravitatea celui interior, ce provoacă moartea sufletului.