Una dintre cele mai vechi culturi din lume, în sensul existenței unor scrieri literare care au transgresat timpurile, este cea chineză, a cărei naștere a fost estimată la acum peste două mii cinci sute de ani. Trei mari școli de gândire au clădit civilizația Chinei antice: confucianismul, fondat de marele învățat Confucius, care punea accentul pe armonia socială și pe ideea că natura omului este ființial bună, răul fiind doar rodul unor provocări exterioare asupra firii umane; legalismul, al cărui reprezentant de bază a fost filosoful Han Fei, și al cărui sistem se baza pe ideea că omul este rău de la natură, iar pentru îndreptarea lui este neapărat nevoie de un set de legi aspre, aplicate fără nicio îngăduință tuturor cetățenilor Chinei și daoismul, fondat de către legendarul Lao Zi, autorul cărții Dao De Jing, al cărui sistem avea ca reper aflarea Căii Naturii, adică un mod de viață cât mai simplu, bazat pe meditație, pace interioară, contemplarea naturii, și mai ales pe „inacțiune activă”, un concept ce definește modul de a face orice acțiune în deplină detașare, într-o stare vecină cu inconștiența, acesta fiind și curentul care a stat la baza gândirii de tip Zen, asociată budismului originar. Aceste trei curente de gândire, care în timp au ajuns să se întrepătrundă armonios, au format marea cultură și civilizație chineză, care la rândul ei a dat naștere culturii coreene și celei japoneze, cea din urmă, îmbogățind moștenirea chineză prin intermediul poeziei nipone (haiku, tanka, senryu) și a romanului japonez modern.
Locuind o bună bucată de timp în Japonia și îndrăgostindu-se de cultura niponă și pe cale de consecință de cea chineză ce i-a stat la bază, Ștefan Liiceanu (fiul scriitorilor Gabriel Liiceanu și Aurora Liiceanu) a adunat o serie de povești, fabule și maxime răspândite până astăzi în spațiul Chinei, Japoniei și Coreei, pe care le-a tradus, oferindu-le astfel spre lectură, delectare și îmbogățire spirituală publicului cititor român. Colecția, denumită generic Arcașul fără arc, după una dintre povești, ce ilustrează magistral conceptul de „inacțiune activă”, este structurată pe șase secțiuni: Natura umană, Umor, Înțelepciune, Budism Zen, Povești și fabule, Maxime.
Deși astfel împărțite, toate poveștile au un numitor comun, și anume dimensiunea sapiențială, miza fiecăreia fiind aceea de a pune în mintea și inima cititorului o oarecare învățătură și de a-i forma sau fortifica astfel în egală măsură sistemul moral precum și pe cel cognitiv. În mod surprinzător, inclusiv cele din secțiunea Umor sunt pline de învățăminte, mai cu seamă pentru că umorul din spațiul cultural chinez se aseamănă foarte tare cu cel dintr-o cultură învecinată, la fel de înfloritoare, și anume cea islamică, specifică țărilor din Orientul Apropiat, cunoscut cititorilor români grație snoavelor despre Nastratin Hogea, importate de către Anton Pann direct din folclorul oriental.
