Deși se naște perfect omenește, dintr-o mamă, Saachi, și un tată, Saul, cât se poate de umani și de pământeni, Ada nu este tocmai ceea ce se poate numi un om normal, ci un ogbanje, ceea ce în credința ancestrală a tribului Igbo din Nigeria, căruia au aparținut și strămoșii ei pământești, înainte de a se converti la creștinism, desemnează o ființă ce trăiește concomitent în două lumi diferite: aici și dincolo, printre oameni și totodată printre spirite, în cadrul unei familii imense de entități ce transgresează atât trupuri cât și dimensiuni spațio-temporale misterioase, numite sinebestii. Trupul Adei este locuit de mai multe astfel de entități, care locuiesc toate în mintea ei și care se manifestă prin rotație, preluând fiecare rolul „motorului”. Primele care își fac simțită prezența sunt Fumul și Umbra, un duo de spirite siameze, nu foarte agresive, dar care îți cer periodic doza de sânge, ceea ce face ca Ada să își facă frecvent tăieturi pe mâini. Apoi apare Asughara, un spirit mult mai violent, dependent atât de sânge cât și de plăcere, care ia cel mai puternic în posesie trupul Adei, aducând-o la nebunia efectivă, clinică, maladivă. Mai apare și un spirit masculin, Saint Vincent, care atunci când preia controlul, dezvoltă în sinele Adei o dimensiune masculină, fapt ce o face pe aceasta să devină gay. În tot acest timp, în Ada se manifestă și sufletul ei propriu-zis, care o face să rămână tot timpul fiica Alei, mama sa spirituală, o femeia piton. În mod cu totul surprinzător, datorită botezului creștin, mintea Adei este vizitată adeseori și de Yshwa, nimeni altul decât Iisus Hristos, acesta fiind singurul care nu este un sinebestie, ci un spirit pur, și singurul care încearcă să o salveze de la moartea spirituală, spre disperarea celorlalte spirite. Dacă va reuși sau nu, este foarte greu de stabilit până la finalul cărții, aceasta sfârșindu-se sub semnul ambiguității.
Apă dulce, romanul de debut al scriitoarei nigeriene,Akwaeke Emezi, este unul deosebit de complex, din multe puncte de vedere. În primul rând prin faptul că aduce în fața publicului larg o credință bizară, specifică strict unui trib ancestral nigerian, anume Igbo, apoi prin prisma faptului că pune această credință în situația de a se ciocni atât cu credința creștină, cât și cu paradigma lumii moderne, profund secularizată. Dar mai puternic decât conflictul credințelor în sine, este războiul interior ce se desfășoară perpetuu în mintea, sufletul și trupul Adei, factorul psihologic fiind în fond adevărata miză a romanului.
