Nu mi se pare deloc corect că acest roman al lui Joey Goebel este comparat cu proza lui Chuck Palahniuk. Pentru simplul motiv că o astfel de comparaţie poate să sperie tocmai cititorii care ar savura cu adevărat proza lui Goebel.

Anomalii este o trupă formată din 5 personaje care mai de care mai interesante. O nimfomană de 80 de ani, o fetiţă de 8 ani, un negru filosof şi poet, un irakian şi o satanistă fostă stripăriţă captivă într-un scaun cu rotile. Membrii acestei trupe rock sunt anomalii strict în măsura în care societatea îi anatemizează . În rest, sunt oameni normali, ca mine şi ca tine, cu vise, cu iubiri, cu planuri de viitor, cu păreri şi idei de revoluţii sociale şi muzicale.

Spuneam că mi se pare nedreaptă comparaţia cu proza lui Palahniuk, motivul fiind acela că personajele lui Goebel au o sensibilitate pe care nu ezită să o exprime, nu sunt nici violente fără limite sau motiv, nu sunt oameni care au depăşit bariera patologicului. Romanul lui Goebel este sensibil într-un mod în care Palahniuk nu o să poată niciodată să fie. Nici măcar la bătrâneţe, când chinuit de boli şi cu mare nevoie de bani, o să fie forţat de edituri să scrie povestiri emoţionante, eventual, de dragoste.

Cititorii de Palahniuk sigur vor putea citi şi se vor bucura de proza lui Goebel. Însă cei care fug de Palahniuk cu toate elementele din dotare ar fi păcat să rateze acest roman pentru că s-ar putea să-l guste mai mult decât cred.