Volumul Amintirea conține patru nuvele de diferite dimensiuni, diferite maniere narative și deferite subiecte abordate. Și totuși, ceva le leagă: fiecare dintre ele emană spiritul original al fondatorului Colegiului de Patafizică. 

În Pompierii, întâlnim un tată ce nu-și pedepsește fiul care a dat foc la casă, nici nu se panichează când pompierii îl anunță că nu pot interveni decât peste trei zile, ci preferă să își ia copilul și să părăsească vechea locuință, toate acestea cu cea mai mare seninătate. În Pensionarul asistăm la răzbunarea unui bătrânel, care, după ce este maltratat de către trei puștani puși pe rele, decide să își facă singur dreptate, împușcându-l pe unul dintre ei. În Amintirea, nuvela ce dă titlul cărții, devenim martorii sinuciderii „cu repetiție”, prin aruncare de pe un bloc-turn a unui bărbat ce-și rememorează viața, prin asociere cu imaginile ce i se perindă prin fața ochilor în timpul căderii. Cât privește cea de-a patra nuvelă, Poveste de adormit oamenii obișnuiți, aceasta este imposibil de povestit, fiind un regal al suprarealismului, presărat cu mostre de dadaism clasic, stropit cu umor negru, topit la temperatura literaturii absurdului. 

De altfel, absurdul este acea notă dominantă ce leagă cele patru nuvele. Acel absurd ce acaparează situația într-atât încât preia statutul de firesc. Nicio panică, nicio tresărire de conștiință, nicio angoasă. Orice faptă, oricât de reprobabilă sau de abominabilă, este anesteziată de absurd și se înfățișează fie ca inocentă, fie ca lipsită de orice importanță, în orice caz nu produce niciun ecou în viața personajelor. Dar, oare în viața cititorului, produc vreun ecou?