Să te naști monstru și să nu fii câtuși de puțin monstruos, asta zic și eu dramă. Și mai că îl înțeleg pe bietul Alfred, monstrulețul din poveste care nu știe să facă nimic din ceea ce fac ceilalți monștri. Nici măcar nu știe să cânte la trompettenguitarenspiel. El nu face altceva decât să viseze la jeleuri uriașe, mâțe mici care torc și zăpadă, deși nici măcar nu știe ce este aceea „zăpadă”. Firește, confrații monștri nu îl înțeleg defel și nu prea își bat capul cu el. Așa că el nu are altceva mai bun de făcut decât să-și caute rostul pe lumea monștrilor. Dar ceea ce caută el se dovedește că se găsește doar în lumea oamenilor. Dar ce mai contează când de acolo îți vine fericirea și împlinirea? 

Așadar, morala din povestea lui Alfred, cel supranumit „un monstru mult prea simplu”, este la rândul ei una mult prea simplă: nu contează în ce mediu te naști sau trăiești, dacă inima ta îți spune că locul tău este în altă parte, cel mai bine ar fi să o asculți pe ea. Știe ea ceva!...