Având neșansa de a se naște într-o familie dezorganizată, Paul Vasilescu a dezvoltat încă din copilărie abilitatea de a alerga foarte repede, inițial din dorința de a fugi cât mai departe de mediul toxic în care îi era dat să locuiască. După ce câștigă o serie de concursuri de atletism pentru juniori, renunță brusc la alergat. Probabil pentru că și-a dat seama că de fapt el nu alerga decât pentru a scăpa de sine însuși, de neputințele sale, iar pentru asta era nevoie de o alt fel de fugă. Așa că s-a refugiat în literatură. Și-a propus să devină scriitor. Dar oricât ar fi citit și ar fi scris, nu reușea nicidecum să ajungă la nivelul unui scriitor de succes. Se căsătorește cu Alina, o fată ce inițial l-a fermecat, dar care aducea cu sine un trecut scabros și un sac de frustrări care, puse la comun cu frustrările lui Paul au dus la eșecul rapid al mariajului lor. Nici măcar nașterea unicului fiu, Alexandru, nu a adus vreo schimbare. Într-un moment de orbire sufletească Paul decide să își însușească manuscrisul excelent al unui bătrân veteran de război, mort înainte ca volumul să intre în tipar, și să îl publice cu numele său. Cunoaște în sfârșit succesul ca scriitor. Dar mustrările de conștiință apar în scurt timp și odată cu ele reîncepe fuga nebună de sine însuși și destrămarea unui joc de domino construit din cărămizile tuturor frustrărilor sale.

Alergătorul invizibil nu spune o poveste excepțională, ci mai curând una comună, verosimilă. Căci ratarea, frustrarea, alegerile greșite sau neasumarea unor alegeri sunt simptome comune ale oamenilor slabi, produse ale unei societăți dezaxate, autoguvernată după „legea junglei”. Sunt acești oameni demni de milă sau de judecată? Pot fi acuzați? Pot fi acceptați? Greu de spus. Nici autorul nu face asemenea sugestii, lăsând în seama cititorului statutul de instanță morală. Deși, finalul romanului induce ideea unei instanțe superioare care, mai devreme sau mai târziu, judecă și aplică pedeapsa sau, cine știe, doar eliberarea.